14.12.12

În ajunul anului nou de Emil Gârleanu

Conul Grigori şi coana Ruxandra n-au copii. Singurul copil ce avuseseră, o fată la care ţinuseră ca la ochii din cap, murise, s-a împlinit anul. De la dânsa le rămăsese copilaşul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoţelul era un băieţel gingaş, cu ochii negri-negri şi umezi ca şi când ar fi plâns într-una, şi neobişnuit de deştept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxandra sta ceasuri întregi într-un colţ al odăii, şi de acolo îi urmărea toate mişcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea uşoară, ca o adiere, a feţei, în suspinele fugare pe care, aşa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viaţa copilului ce se odihnea acum în pământ. Când se îmbolnăveşte nepoţelul, bătrânii nu mai sunt pe lume; tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc – copilul şi iar copilul. Ce are? Ce-i lipseşte? toţi doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătişorului. Un zâmbet al lui e ca o revărsare e lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă guriţa deschisă ca o floare, şi-ar fi dat, bieţii şi viaţa … E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a rândul ca să cumpere jucării. Astă-seară le-au aşezat pe toate în câte un colţ, ca să nu se vadă. S-a înnoptat, şi, cu toate că au aprins lampa, perdelele nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd, afară, lunecând fulgii mari de ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgălăilor de la sănii, iar câteodată şi pocnetul scurt, al vreunui harapnic – umblă urătorii. Conul Grigori stă pe divan, lângă sobă, şi ţine nepoţelul pe genunchi, coana Ruxandra, în picioare, îi priveşte pe amândoi. Uitându-se zâmbitor, cu înţeles, la soţia dumisale, bătrânul începe a povesti: – Era odată, dragul tatii, un copilaş, un copilaş, frumos ca tine, şi cuminte … – Tot ca tine, adăugă coana Ruxandra, pe care nu o răbda inima să tacă. – Şi cuminte cum nu era altul pe faţa pământului de pe atunci – acum eşti tu, dragul tatii. De cuminţenia lui se dusese vestea peste nouă mări şi ţări; ba ajunsese vestea până la casa anului celui vechi şi bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acum. Şi ce şi-o fi zis anul cel gârbovit de zile: Aşa bătrân cum îs eu, am să mă duc cum oi putea, cum n-oi putea, să văd aşa minune de copil. Şi-a luat bătrânul traista, toiagul de fier, şi a purces la drum. Şi-a mers, şi-a mers moşneagul, până în dimineaţa zilei când avea să-şi ia rămas bun de la pământ şi numai ce-a ajuns într-un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau decât copiii; pe ceilalţi oameni îi împiedica puterea lui să-l zărească. Cari cum îl vedeau – e el: – unii îi săreau în spate, alţii îl trăgeau de suman, alţii îi smuceau traista: Dă-mi şi mie, moşule, dă-mi şi mie. Cum îs plodurile, obraznice. Bietul moşneag începuse a se căi. Pesemne ceasul rău m-a îndemnat, gândea dânsul, să-mi las eu liniştea, şi să mă iau după o vorbă . Ajunsese pe la rohatcă , gata să iasă din târg, când, obosit, mai cu seamă că începuse şi a viscoli, se aşeză pe prispa celei din urmă case, îşi puse traista şi toiagul lângă dânsul şi-şi sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide uşa şi, iese un copilaş, care-l priveşte cu milă şi-i zice: Vino, moşule, în casă de te odihneşte puţin. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, şi puse într-adins traista cu jucării pe masă, în lumină, doar or străluci mai tare. Copilul parcă nici nu le văzuse; i-a aşezat moşneagului un scăunaş, lângă sobă şi i-a dat să mănânce o bucată de colac uns cu miere. Dar mama, unde ţi-e? îl întrebă. – S-a dus până în târg răspunse copilul. – Să-ţi cumpere jucării , adăugă iscoditor moşneagul. – Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus până la o rudă , răspunse tot aşa de cuminte copilaşul. Bătrânul a înţeles atunci că găsise copilul despre cuminţenia căruia ajunsese vestea până la el. Atunci i-a făcut cu mâna peste ochi, aşa, copilul a lipit genele şi-a adormit îndată. Şi iată ce a visat: Părea că plecase cu moşul care-l ţinea de mână, şi cum ieşeau din ogrăgioară, deodată se ridică un omăt cât casa; dar moşul suflă o dată şi ca prin farmec se deschide o cărare lungă, lungă, acoperită de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporaşi; iar pe de marginea cărării tot felul de copaci: smochini cu frunzele late şi roadele zaharisite gata … – Ai văzut tu vreodată smochine zaharisite? ia arată-i, tu, Ruxandra. Boierul clipi din ochi şi coana Ruxandra aduse de pe măsuţă o cutie plină, plină. – Aşa, de acestea…Mai erau: curmali, portocali, ca şi… (coana Ruxandra le aducea pe măsură ce conul Grigori le numea: nepoţelului i se îmbujorase faţa de bucurie). Aşa, aşa, ca aceste. Şi printre frunze ce păsări nu cântau? Sticleţi, scatii, măcălendri, canari – de cei cari ai văzut la cucoana Marghioliţa – şi era un zarvăt şi o fericire în copacii ceia, măi, măi, măi! Iar pe de margini ce crezi că era? Nu zău, ce crezi? Flori? Nu. Ningea de prăpădea pământul. Şi aşa mergând, numai ce într-un loc se sfârşeşte calea verde, şi se ridică un munte de omăt. He-Hei! gândea copilul. Când acolo tocmai aici îl şi adusese. Căci unde nu începe a sufla moşneagul pe o parte şi pe ala, şi pe ce parte sufla, omătul se spulbera şi se dezvelea, una câte una, feţele unui palat mândru, cu aurării la porţi, cu grădini împrejur, cu fereşti multe şi cu scări de marmură. Şi deodată, aşa din văzduh, sare un pitic de bătrân – poate să fi avut o sută de ani şi nu era mai mare ca tine – cu o barbă lungă de mătura pe jos, îmbrăcat într-o caţaveică verde cusută cu fir, iar în mână aducea cheia palatului. Ştii tu cine era? Nu? Hm! cred şi eu; era Statu-palmă-barbă-cot. Râzi, hai de aşa nume? aista era un ghiuj glumeţ şi zurbagiu, cum e conul Năstase al nostru. Coana Ruxandra, îndată ce auzise de moşneag, se furişă până într-un colţ, luă un moşneag ce semăna aidoma cu Statu-palmă şi puse jucăria pe scaun. Când copilaşul îl văzu, sări de bucurie, apucă pe conul Grigori de gât şi-l sărută. – Dar pe mine? întrebă coana Ruxandra. Şi după ce o sărută şi pe dânsa, conul Grigori urmă: –…Anul cel bătrân şi gârbovit luă cheia din mâna piticului, deschise porţile aurite şi intrară în palat. Ce n-a văzut copilul? Toate bogăţiile pământului acolo erau. Moşul îi spuse: Iată palatul acesta cu tot ce ai văzut în el – e al tău. Dar copilul se mâhni şi spuse bătrânului că n-avea ce face el cu aşa palat mare, cu atâtea bogăţii nenumărate, şi că mai bine i-ar fi părut dacă palatul ar fi fost atât de mic, să-l poată aşeza în căsuţa lui, să i-l poată vedea şi mama. Moşneagului i-au plăcut mult vorbele acestea, au ieşit dinăuntru, a făcut un semn şi palatul s-a strâns mititel ca o cutie strălucitoare. Apoi i l-a dat copilului. Uite, ia-l să-l duci acasă, şi să ştii, puiule, îi zise sărutându-l pe frunte, să nu doreşti bogăţii mari şi strălucitoare, ci atâta cât poţi tu stăpâni. Apoi se făcu nevăzut. Copilul se trezi obosit în pătişorul lui: căci deşi i se păruse lui că dormise, el făcuse într-adevăr drumul ce ţi-am spus, şi mare i-a fost mirarea când pe măsuţa de lângă pat, găsi palatul cel mic, luminat, cu porţile aurite, cu scările de marmură, şi cu ferestre multe. Uite ca cel de dincolo. Conul Grigori se întoarse spre cealaltă odaie, în care coana Ruxandra se strecurase mai dinainte, şi unde, în mijlocul mesei, strălucea, ca o bucată de argint, un palat cu ferestrele luminate, cu grădini încărcate cu flori, în mijlocul cărora, apa unui havuz juca strălucind ca un colb de pietre scumpe. Nepoţelul se repezi într-acolo şi se opri, cu ochii strălucitori, în faţa minunatei jucării. – Vezi, îi zise conul Grigori, uite, dacă ai fost cuminte, şi ţie ţi-a trimes anul cel bătrân un palat frumos ca şi acela. Nepoţelul stătu puţin pe gânduri, se întoarse, se uită drept în ochii bătrânului şi răspunse: – Nu, mie nu mi l-a trimis anul cel bătrân. – Ba el, puiul mamei, adăugă zâmbind, coana Ruxandra. – Nu, mie mi l-a trimes mămiţa, eu pe dânsa am visat-o răspunse din nou copilul. Conul Grigori rămase mut, în ochi îi răsări deodată două lacrimi mari, şi-şi lăsă capul în mâini. Coana Ruxandra izbucni în plâns, şi se aruncă de luă copilaşul în braţe: – Da, puiule dragă, mămiţa ta ţi l-a trimes, mămiţica ta!

Chipuri de demult de Emil Gârleanu

Nimic nu se desprinde mai lămurit din trecut, ca unele chipuri pentru care inima ţi-a bătut mai tare, de dragoste sau de milă. Oamenii aceia îţi rămân bine întipăriţi în minte, ca şi cum şi-ar fi apăsat într-însa obrazul, ca într-un aluat ce le-a păstrat, neatinsă, asemănarea. Şi câteodată, când poate nici nu credem, atunci răsar şi ele, ca venite dintr-o altă lume, prin care am trecut şi noi cândva. Bine-aţi venit! dar, chipuri dragi ale copilăriei mele! Bine-aţi venit! aici, în mintea mea, căci o dată cu voi vin şi împrejurările, şi vremea, şi farmecul zilelor de-atunci!… Staţi, încet, să vă văd pe fiecare, bine-bine, să vă înfăşor cu dragostea sufletului meu, cum atunci vă petreceam, unora dintre voi, pe după gât, braţele mele de copil! …………………………………………………………….. MĂTUŞA SMARANDA. Mică, mototolită parcă, în fusta ei verde, şi-n caţaveica roşie căptuşită cu blană de vulpe, parcă o văd, ici, pe scaun, în faţa mea. Umbla totdeauna legată la cap cu un tulpan alb, curat, cu capetele înnodate drept în creştet, ca două urechiuşe. Avea sprâncenele îmbinate, aşa de îmbinate, că multă vreme nu m-am lămurit de ce mătuşa Smaranda are o singură sprânceană stufoasă, ce pleca de deasupra ochiului stâng, ţinea toată marginea de jos a frunţii şi, la capătul ochiului drept, se cobora aşa de mult, ca şi cum s-ar fi unit cu geana. Ochii îi erau verzi, şi supt fiecare dintre ei, drept în umerii obrajilor, avea câte o aluniţă. Faţa îi era zbârcită ca o smochină. Era iute la treabă şi ocăra pe toţi. Iar vorba ei era, câteodată numai cepeleagă. Strângea parale şi, când aduna mai multe, nu ştia ce să facă cu ele. Într-un an, înainte de sărbătorile Crăciunului, şi-a luat, după multă chibzuinţă, un palton. Îi plăcea să umble bine îmbrăcată. Şi-a luat un palton lung, până-n pământ, cu înflorituri de găitan pe la poale, cu gulerul şi betiţele de blană. S-a arătat la toţi cu dânsul, a firitisit-o fiecare ai casei; era mulţumită mătuşa Smaranda, şi ar fi fost şi mai fericită dacă nu i s-ar fi părut paltonul cam greu. Să fi avut bătrâna, pe atunci, vreo şaizeci de ani. Aşa, în ajunul Crăciunului, spre seară, fratele meu mai mic mă cheamă să-mi spună, în taină, ceva: – Uite ce-a ascuns mătuşa Smaranda!… îmi zise el, şi-mi arătă o grămăjoară de patace de plumb, mari cât unul de 5 lei. Îl întreb: – De unde le-ai luat? Atunci frate-meu mă desluşeşte: jos, la poalele paltonului cu pricina, la mijlocul fiecărui nod de găitan, fuseseră puse, ca o floare, rotogoale de plumb învelite în postav. Ce nu descoperă copiii? Frate-meu dăduse de urma lor, şi le scosese cu briceagul. Dar ce plânsete pe mătuşa Smaranda! Ce suspine, ce ocări! … A doua zi, mătuşa Smaranda s-a îmbrăcat şi-a plecat în târg. La întoarcere aduse un şirag de smochine, şi jumătate din el, da, jumătate, l-a dat lui frate-meu. Spre seară am aflat pricina: frate-meu, scoţându-i de la poale bucăţile de plumb, îi uşurase paltonul … …Ce te-i fi făcut, dragă bătrână? În ce colţ vei fi trăind, apăsată de ani, sau supt ce cruce te-i fi odihnind de încordările unei vieţi lungi şi obositoare, mătuşă Smaranda. PETRIŞOR – GHIAVOLUL. Era cât un mijloc de om, nu mai mare. Era băiatul bariergiului de la bariera Copoului. Şi tătâne-su îl îmbrăca iarna în ciubote cu carâmbi, cojocel cu blană de miel, îi încingea tot mijlocul şi pieptul într-un brâu roş şi-i turna o căciulă brumărie, ţuguiată, în cap – îmbrăcăminte de haiduc. Poate să fi fost Petrişor numai cu vreun an, doi mai mare decât mine; dar era fălcos, îndesat şi ţeapăn, că părea totdeauna răsărit ca un trunchi din sucul pământului. La Crăciun şi la anul Nou, porţile ne erau deschise: veneau colindătorii şi urătorii, rânduri-rânduri; veneau oameni mari, veneau băieţi şi fete. Dar de nici unul nu făceam mai mare haz ca de Ghiavolul, cum îl porecliseră ai noştri pe băiatul rohatgiului. Noi îl aşteptam în fiecare an, căci venea întotdeauna cam pe după prânz. Ne uitam spre rohatcă; printre valurile de omăt începea să se zărească o mogâldeaţă cenuşie, apoi mogâldeaţa se mărea, se mărea, şi-n locul căciulii vedeam în întregime trupul lui Petrişor. Păşea îndrăzneţ, împlântându-se până la genunchi în troiene. În poartă se oprea, răşchira picioarele, sufla ostenit şi ne striga: – Eu să vă cânt? Ha? Mama îl lăsa să strige de mai multe ori, căci îi plăcea să-l vază înţepenit în glezne, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, vorbind cu glasul furios parcă, scuturându-şi capul la fiecare întrebare ca şi cum ne azvârlea cuvintele în geam: – Eu să vă cânt? Ha? Şi când îl chemam, punea capul în piept, se zvârcolea voiniceşte, se oprea în faţa ferestrei, ţintea streşina casei, ca şi când acolo era scris Pluguşorul şi, legănându-se când pe un picior, când pe altul, începea: Aho, aho! copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi … Când sfârşea, îşi trecea podul palmei pe sub nas, îşi arunca mai pe ceafă căciula şi se uita cu ochii lui albaştri, curaţi şi frumoşi la noi: – V-am urat! Mama îl chema, îi da bani şi bunătăţi… Ce vei fi făcând tu, Petrache băiete?… Ţi-o mai fi păstrat viaţa ochiul acela îndrăzneţ, trupul acela puternic? Tu vei mai fi repezind tu cu bărbia-n piept, ca la luptă, în vârtejul grijilor din fiecare zi? Cine ştie? Dar ce bine îmi pare, Petrache-Ghiavole, că nu te-am mai văzut de-atunci şi că-n mintea mea nu te-ai mai putut schimba! VASILE POŞTAŞUL. Nu era bătrân Vasile poştaşul, dar noi toţi copiii îi ziceam moşul. Poate unde grijile îl încărunţiseră, poate unde-l vedeam şchiopătând, gheboşat, cu geanta mare, plină vraf de scrisori şi gazete, atârnându-i ca o piatră de gât. Trebuie să fi fost tras la faţă moş Vasile, să fi avut ochii şterşi, pentru că din tot chipul lui nu-i ţin minte decât nasul, nasul înroşit de ger, căci vara, nu ştiu de ce, nu i-am văzut decât şapca. Cu toate acestea, parcă nici n-am nevoie să ştiu mai mult din chipul lui moş Vasile, aşa îl am de ajuns în minte. N-am auzit glas mai jalnic a al lui. Când venea să spună: Aveţi o scrisoare! îmi venea să plâng. De cincisprezece ani împărţea scrisori în dealul Copoului. Tata îl iubea mult. Îl ajutau toţi. Avea şase copii la Anul Nou venea cu cei mai răsăriţi. Odată, într-un ajun, a venit singur. Tata i-a ieşit înainte şi i-a dat, ca în fiecare an, darul în bani. Apoi i-a urat: – Să trăieşti, Vasile; să-ţi trăiască şi să-ţi fie fericiţi copii. Atunci, cum stăteam lângă tata, am auzit glasul jalnic al poştaşului răspunzând numai atât: – Ah! aseară mi-a murit fetiţa … Tata a tresărit, a băgat repede mâna în buzunar şi, fără să se uite, i-a dat bani mulţi. Apoi m-a luat în braţe, de m-a sărutat lung, pe frunte… …Va mai fi bătut mult încă moş Vasile uliţa Copoiului; va mai fi răsunat de multe ori încă glasul lui adânc la uşile oamenilor de pe acolo: Aveţi o scrisoare! Dar la casa albă, din preajma grădinii lui vodă Sturza, nu ne-a mai găsit pe noi… MOŞUL ALECU. Era slăbănog; cu obrazul tras; cu bărbiţa albă, pe care şi-o tundea singur; avea ochi cenuşii şi capul chel. Mustăţile îi erau îngălbenite de ţigară – fuma aşa de mult, că din ele ieşeau veşnic fum. Umbla plecat înainte, zâmbea veşnic şi citea neîntrerupt despre stele. Multe ştia; foarte multe ne povestea. Dar despre stele cunoştea lucruri spăimântătoare pentru noi, copii, pe-atunci; serile, când ne puneam în pat, şi moş Alecu ne povestea cât e de mare soarele, câtă pară şi câtă arşiţă, câte râuri de foc sunt într-însul, ne cuprindeau fierbinţelile şi bâiguiam prin somn. În serile de toamnă stăteam în balcon cu moşul. Şi parcă-l văd cum urmărea, cu degetul întins, căderea stelelor. Noi pândeam să-i spunem: – A căzut încă una, moşule! Iar mătuşa Smaranda, care sta cinchită într-un colţ, mormăia: – A murit un om! Moşul, ca om învăţat, ce ştia cum stă rostul lucrurilor, se supără foc şi-i zicea : – Ia nu mai vorbi fleacuri! Şi ne spunea el: cum acele erau fărâmături din stelele ce se loveau între ele … – Cap în cap … adăoga batjocoritor mătuşa Smaranda. Iar moşul se înfuria şi mai tare … Crescuserăm mari şi-l cam necăjeam, bietul om! Ţin minte că, într-un ajun de Anul Nou, la un revelion, i-am dat, unul peste altul, pahare cu vin, cu şampanie, cu vişinată, cu de toate. – De hatârul meu, moşule! îi ziceam eu. – Şi de-al meu! îl ruga fratele meu. Şi-am ameţit pe moşul! Atunci s-a supărat şi-a vrut să plece acasă. Dar noi l-am dus în odaia noastră de culcare, i-am făcut patul pe o canapea şi l-am culcat, ca pe-un copil, cum ne culca şi el, cu doi-trei ani mai înainte. Când l-am văzut cu capul pe pernă, ne-am pus în genunchi lângă el, l-am alintat pe frunte şi l-am rugat, râzând: – Rămâi, moşule, rămâi să te culci la noi. Atunci, parcă-l văd, moşul a deschis ochii şi ne-a spus: – Ţţţ! mă duc, mă duc acasă. Şi-a adormit!… …Dragă moşule, ce durere m-a cuprins, când am auzit că, singur-singurel, în odaia strâmtă şi săracă, te-ai dus pentru totdeauna, şi eu n-am putut să-ţi alint ca şi atunci, fruntea, fruntea largă şi lucie de sub care izvorau atâtea poveşti minunate… …………………………………………………………….. Atâta lăsăm şi noi pe lume: câte o fărâmitură din sufletul nostru în amintirea acelora care ne-au iubit!

Nicuşor de I. Al. Brătescu-Voineşti

    La marginea dinspre miazănoapte a oraşului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sunt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei şi a casieriei; restul grădinii e numai tufişuri dese de lemn câinesc, de baţachină şi de rugi, în care primăvara cântă privighetorile de o frumeseţă. Chiar pe marginea malului e o mobilă pe care când te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii şi d anini ca o moară vorbăreaţă; mai departe valea verde a Ialomiţei, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de strajă mănăstirea; iar mai în fund, topită-n aburi albăstrii, toată coama munţilor de la Piatra Craiului până-n Penteleu; în tot o privelişte frumoasă, de parcă ţi se primeneşte sufletul uitându-te la ea.
Prin grădina asta e drumul lui conu’ Mişu, care şade alături când e să iasă în oraş.
Cum trece într-o zi din primăvara trecută, s-a oprit să asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; şi fiindcă tufişul în care cânta era chiar alături, s-a aplecat să încerce: n-o putea-o zări? Când, ce să vază? Jos, în tufiş, un băieţaş. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stângă, îi arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu …
Şi a stat aşa multă vreme,  neputându-se  sătura de a o privi şi neştiind ce să privească mai cu drag; pasărea mică şi neînsemnată care scotea sunete atât de puternice şi de măiestre, din guşuliţa ei care se vedea săltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea  pe toată faţa copilului?
Îl mai văzuse el de câteva ori p-aici prin grădină jucându-se cu alţi copii de seama lui, dar niciodată nu-l privise cu luare-aminte. Acolo, un broscoi de băieţaş slăbuţ, cu părul cânepiu, încurcat ca un caier, şi cu pantalonii în vine, cârpiţi în zece locuri. Acum pentru întâia oară vede ce ochi negri, catifelaţi şi dulci avea.
La o mişcare nedibace pasărea zbură şi lui conu’ Mişu îi păru grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieşi din tufiş şi privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:
– Nu faţe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost şi poimâine.
– Ce spui, mă? A fost şi poimâine?
– Da, a văzut-o şi Lenuţa.
– Care Lenuţa?
– Lenuţa, sora mea …
Şi clătinând din cap:
– Dar lui Vasilică nu i-o arăt.
– Care Vasilică?
– Vasilică a lu’ nenea Dumitru de la zudecătorie.
– Şi de ce nu i-o arăţi şi lui?
– Că fiincă dă cu pietre.
– Bravo! să nu i-o arăţi.
– Ţţ!
– Dar pe tine cum te cheamă?
– Nicuşor a lui Ioniţă, odăiaşu’ de la casierie şi sunt de sase ani.
– Ce vorbeşti, domnule!!? Păi bine, tu poate că vrei şi doi bani, să-ţi cumperi covrigi.
Nicuşor răspunde cu umărul drept, săltându-l în sus. Şi conu’ Mişu, râzând cu mulţumire, scoate şi-i întinde doi bani. Copilul luându-i zic: săru-mâna şi pleacă grăbit, ţinându-se cu o mână de brăcinarii pantalonilor prea largi, dar după câţiva paşi se întoarce să-l întrebe serios dacă la spiţerie se vinde ouă de furnică.
– Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?
– Mi-a spus mămica mea asa: că le plaţe la privighetori şi vreau să pui pe zos la a mea …
Are şi conu’ Mişu trei îngeraşi de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilăreşti, dar asta i s-a părut atât de drăgălaşă, încât a luat pe băieţaşul odăiaşului în braţe şi l-a sărutat, pe amândoi obrajii; pe urmă, ruşinat de înduioşarea lui  l-a lăsat şi l-a scuipat:
– Ptiu! Marş d-aici, potaie mică!…
Din ziua aia datează prietenia lui conu’ Mişu cu Nicuşor; e! Dar negreşit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare şi copilul unui odăiaş. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îl strigă: pst! mă hoţule, vino-ncoa! şi-i dă câte un ban cum dă şi Lenuţii pe care o vede în fiecare zi, venind din târg încărcată cu o dublă de pâine şi cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaşte acum şi pe părinţii lui Nicuşor; tatăl, unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roşeaţa vârfului nasului pune o pată mai veselă; mama, slabă, ofilită, prăfurie şi totuşi plăcută pentru blândeţea ochilor … Negreşit, Nicuşor nu e primit în curtea lui conu’ Mişu să se joace cu copii lui şi cu musafirii lor, dar se uită şi el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucilor; şi tot încercând crăpăturile a dat peste câteva prin care se poate vedea tot raiul din curţile boierului. Aşa, printr-una se văd rondurile de flori frumoase şi locul unde joacă copiii crocket;   printr-alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara cu ţarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucilor, grădina de poame, curtea păsărilor şi doi câini mari legaţi în lanţuri pe sârmă…
                                                                       *

Frumos Crăciun, o să fie! A nins două zile din crivăţ şi acum în ajun s-a schimbat vântul; suflă austrul subţiind norii printre care încep să se ivească stelele şi aducând cu el un ger de te taie.
La curtea caselor lui conu’ Mişu e zarvă mare. Pe porţile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate cu musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiţi copiii tuturor prietenilor. În mijlocul salonului încăpător, care ţine de la intrare până la terasa din fund e aşezat bradul împodobit de-ţi ia ochii. Cucoanele se învârtesc de acolo până acolo rânduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători aşteaptă în odaia din dreapta semnalul când vor putea intra. Să aştepte, că nu e încă gata. Mai sunt de aşezat jucăriile pe mescioara din jurul bradului şi de pus la fiecare teanc de jucării câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; şi nici conu’ Mişu n-a sosit încă de la club cu bărbaţii, ca să se bucure de bucuria copiilor.
În vremea asta, alături, la casierie, e un sufleţel stingher, care se zbate şi se frământă… Mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit şi la scuturat – şi a luat şi pe Lenuţa cu ea; tatăl e dus la cârciumă… iar el stă singur în gangul casieriei muncit de gânduri… a văzut   azi-dimineaţă pe un om din curtea boierească, ducând la spinare un brad mare, mare… pe urmă băieţi de la cofetărie cu tăvi şi alt băiat de la librărie încărca cu fele de fel de cutii… Şi el ştie ce înseamnă asta. Anul trecut, când l-a durut în gât, l-a dus mă-sa la spiţărie şi atunci prin uşa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împăienjeniţi de friguri, un brad frumos îmbrăcat în… dar a închis spiţerul uşa… şi era ziuă, lumânările nu erau aprinse şi mămica i-a spus aşa: că seara e mai frumos când se aprind lumânările… Toţi copii ăştia care trec în sănii, acolo se duc să văz pomul de Crăciun… pomul de Crăciun!!… Şi nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpadă până la gât… E! dar  dacă ar vrea conu’ Mişu… Ţe,  conu’ Mişu nu e om bun? Ba e bun. Nu-i dă lui întotdeauna câte un ban? Adineauri a trecut în târg şi nu s-a întors încă acasă… Dacă i-ar ieşi înainte şi l-ar ruga  să-i arate şi lui pomul de Crăciun, numai niţel, niţel de tot.
Cât e de mică inimioara lui, s-a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrânceşte înainte: „încearcă, conu’ Mişu e om bun; poate te duce să vezi pomul… pomul!!“  iar cealaltă îl trage înapoi: „fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate“…
Se aud sănii venind dinspre târg… Uite-le, cotesc la colţ în bătaia lămpi electrice de la răspântie. Nicuşor recunoaşte pe conu’ Mişu şi-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine ştie? poate chiar fără să-i spuie nimic văzându-l, o să i-l arate, că e om bun. A ajuns! Aici e altă cotitură.  Hei! la o parte! strigă birjarul degeaba; iar conu’ Mişu, ieşind pe jumătate din sanie şi văzând copilul în drum:
– În drum, hai? Drace împeliţat! Să te calce sania. Marş acasă!
Şi săniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au năpădit în ochişorii negri, catifelaţi, dulci ca o mângâiere…
I-a zis aşa: „marş acasă!“ dar ce să facă acasă? nu e nimeni acasă, nimeni… Şi coşul de la sobă ţiuie… „Şi-i e urât… Şi cum stă în drum, parcă-i şopteşte cineva la ureche: „Ştii ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre“. O ia la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o pateu lângă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi, când  au trecut, face doi paşi în curte şi se uită cu încordare… Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede…  Şi mai face doi paşi, strângându-şi la piept paltonul lung şi larg, făcut dintr-o scurteică veche a mă-si, în care parcă e un pui de lăutar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! ştie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănâncă boierii vara! Acolo a văzut el prin crăpăturile ulucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar câinii!!! Gândul acesta îl face să se retragă repede din curte… Ce bine ar vedea el de-acolo pomul de Crăciun!!! Stă… şi-şi face în gând socoteli de om mare. Nu se poate să fie câinii dezlegaţi acum când vine lume… Asta nu se poate! ce, să muşte pe lume? Face câţiva paşi în curte trăgând cu urechea şi neputându-şi dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocoleşte în vârful picioarelor casa… mai sunt câţiva paşi…  A ajuns!… na! perdelele lăsate… ba nu, una e ridicată! Păşeşte binişor… binişor… Aaaa!!! ce frumos! ce frumos!
Poate de-acum să sufle austrul vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesaţiu… Cum sclipeşte beteala! Uite şi lumânările aprinse! Şi ce de jucării! Trâmbiţe, tobe, păpuşi! Uite şi nişte iepuraşi albi, mici şi drăguţi…
Înăuntru se deschide de părete uşa odăii din dreapta prin care năvăleşte o droaie de copii, băieţaşi, fetiţe şi noduleţe mici, pe care parcă-i dă jos fundele. Sunt câteva clipe de extaz general vrednic de admirat: copiii de o parte rămaşi ţaglă cu ochii pironiţi la pom, părinţii de ala, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aşează copiii în semicerc. Trebuie să cânte: „O! Tannenbaum! O Tannenbaum!“  Se face o tăcere desăvârşită. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul şi se aşează să-i acompanieze… dar în clipa în care-şi ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui câine şi ţipătul unui  copil, ţipăt de groază, lung, sfâşietor, care spintecă tăcerea şi trece ca un junghi în inimile tuturor… Bărbaţii dau năvală într-acolo: deschid uşa. „Marş Leu! marş Leu!“ strigă conu’ Mişu  dând cu piciorul în câine… Jos lângă fereastră zace copilul fără cunoştinţă...
                                                                           *

Nu te mai frământa atâta, coane Mişule, închide ochii şi dormi în pace, că Dumnezeu e bun şi iertător. El ştie c-ai priceput prea târziu de e-ţi ieşise copilul înainte şi că te-ai căit de a-l fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai adus în casă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat braţele cu jucării şi de bunătăţi şi pentru el şi pentru Lenuţa. El ştie că eşti hotărât mâine, în ziua de Crăciun, să te duci la casierie, să te încredinţezi cu ochii dumitale că băiatul nu s-a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bune şi iertător şi a auzit ce-ai pus de gând cu cucoana Zoe să faceţi la anul. Închide ochii şi dormi în pace.

                                                                                                                                                                     (1912)

Sorcova de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

   
    Troienii se ridicau namilă până la tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârtej şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita, Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine.Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâturile coşurilor. Mahalaua înţelenise îngropată în troieni.Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine.
Aşa an nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi d-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te di cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşi în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.Toţi aşteptau să vadă astă grozavă vasilcă, şi nimeni   n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.– N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viaţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săraca lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copil gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele… Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-si, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până  la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.– Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile îngheţate tun, cu frunze geruite,  de nu le-ai răzui nici cu custura. Grăbeşte, Irina, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femei cu copilaşul acela pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!

                                              II


Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin cari ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni,  c-o scurteicuţă îmblănită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt şi ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ar fi răzuit c-o gresie.
– Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
– Bine Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi umeziră ochii ei uscaţi.                                   
– Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăogă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală; şi poate să viu cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
 Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept – deşi abia era de şase ani – căci simţea pe  mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
De ce să mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
– Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata… Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!Şi intră în zăpadă până la brâu. Să opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul să pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. Nică!… Nică! Iar? Şi acest glas, care ieşea ce de supt o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
– E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă.– Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.– Mama, dadă Irina, cere apă, deşchide, deşchide-mi !Când intrară în casă, biata Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată ca întunericul, şi, tot ca întunericul fără fund.– Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irina! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce :– Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură!Apoi, băgând de seamă cum şopteau  de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:– Da  ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
– Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.– Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănuchiul de merişor şi de busuioc.Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:– Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!… De ce s-o bage în groapă?… Mama e a mea, nu e a popii!… Nu vreau să-i dea ţărână în ochi… N-a făcut nimic… Dacă e săracă… când m-oi face mare o să fie bogată… O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ… Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină… dumneata ştii cum se ducea înainte… dumneata ştii…
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât o dată cu mama.A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: Lăsaţi-o barim până s-o muia curtea bisericii!, auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos. Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată şi-un băiat.
                                                                                                                                   
            

                                                                                                                                   
                                                                                                                                 (1885)

De azi şi de demult de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

   În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei.
Tăcere şi cărări albe cotite pe după copaci fumurii. În spatele meu cineva îşi suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăştie în toate părţile. Era omul de chef, ca la o zi mare. Un bătrân, cu nasul roşu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: Ei, viaţă grea, ani grei… Un glas blând. Simţii că e om bun.
În faţa mea, lunga faţadă, albă şi pitorească, a Şcolii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiţă în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În nişte ziduri mari, un cap mic şi frumos… Şi o batistă îi trecu pe la ochi. Încă o fiinţă fără copilărie. Cine ştie de unde-a fi! În orăşelul ei, veselie… copiii fericiţi… ea, închisă, singură şi tristă.
Plecai, cu ochii în jos, mânând înainte acel tablou simplu şi simpatic. E de mirare câtă energie se pierde în căutarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu mă împac. Frumosul, naivul şi simpaticul, pretutindeni. Oriunde îţi întorci ochii, umbră, lumină, formă, vibrând de farmec şi de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emoţionat. Iacă un poet. Din pânzele lui, de o elocvenţă uimitoare, poţi să-i reconstitui întreaga viaţă, notând precis ce a simţit pe toate cărările şi prin toate orăşelele pe unde s-a oprit câteva zile, câteva ore. Între acest tablou şi maestru, o apropiere aşa de mare, că începu să mi se pară nu cum îl văzusem, ci cum  l-ar fi prins el în cadru, uşurel, poetic, într-o lumină limpede şi tremurătoare. „O fi sughiţând“. Un vechi gând care tresări din impresiile şi credinţele copilăriei.
Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau privirea neclintită asupra unei lumi depărtate şi fericite? Şi jos cuvintele: „În ziua de Crăciun“.

Pe strada Polonă, nimeni. Pomi încărcaţi de zăpadă. În apropierea unor case mari, o ţigăncuşă ghemuită într-un palton vechi, cu buzunarele scoase afară. Crezui că e bolnavă. Trecui drumul. Mânca un codru de pâine albă şi întindea, cu poftă, de nişte costiţe de porc. În faţa ei un câine ras şi curat. Un danez şoriciu. O privea. Cu ochii după friptură.Frumoasa lui zgardă dovedea că e un…  bogătaş… Şi ce lacom!…Fulgii de zăpadă cad liniştiţi. Câinele se uită, îi scânteiază ochii. Are aerul de-a zice: „Bre! Ce lucruri bune mănânci tu!“
– Nu ţi-e frig? o întrebai eu.
– Ţu…
– Nu ţi-e frică de câine?
– Ţu…
– Dacă ţi-o lua friptura?
– Poi, slujnica lui mi-a dat-o.
– Ce-o fi vrând el?
– Carne. Oase, nu vrea oase, că i-am dat oase.
Fetiţa, murdară, ghemuită, mestecând repede. Câinele, gras, mândru, stând pe picioarele de dindărăt. Un bogat care râvnea la un sărac.
– Fetiţo, vrei un franc?
– Un franc?
„Ce ochi mari şi frumoşi!“
– Hî-hî…
Nu-i venea să creadă. Şi binişor, cu o mişcare furişă, îl luă, îl puse în podul palmei întorcându-l şi pe-o parte, şi pe alta. În mâna ei neagră, moneda, ca o lumină albă.
Abia făcui câţiva paşi şi auzii:
– Na, na şi ţie!
Îmi întorsei capul. Aruncase câinelui o bucăţică de carne. Fetiţa deschise pumnul, privi din nou la franc, începu să râdă, se sculă şi o rupse la fugă dând chiote. Câinele se uită lung după mine şi începu să urle. Ce curios! Era aşa de limpede ce spunea el: Tu mi-ai gonit-o… de ce mi-ai gonit-o?…
La sărbătorile mari simţim nevoia de-a şti lumea inocentă şi pură încă. Închipuiţi-vă un copil înfometat şi tremurând în ziua de Crăciun… E ceva mai dureros?
Nu e de loc fantezie. Mi-aduc foarte bine aminte de acum 27 de ani. Poate timpul, ca o perspectivă a impresiilor noastre, să ne poetizeze copilăria, dar nu o schimbă  în adevăratul ei fond. Durerile şi fericirile rămân dureri şi fericiri, oricât s-ar afunda în timp ca într-o ceaţă din ce în ce mai deasă şi mai depărtată.
Sărbătorile Crăciunului sunt cele mai mari pentru copii. Moş Ajunul, colindele, steaua, pluguşorul, vicleimul, sorcova… care din noi, cei din mulţimea de jos, nu păstrăm neşterse emoţii de traista Moş Ajunului şi de ramura cu trandafiri de hârtie?
Cârdurile de Moş Ajun se rânduiau de mai înainte.
Cea mai bună faţă de pernă era a mea. O traistă cât mine de mare, în care mă împiedicam o noapte întreagă, tremurând, suflând necontenit în mâinile îngheţate. Ce fericire într-o suferinţă reală!
Surorile împleteau zorit la ciorapi, la târlici şi mănuşi. Toate trebuia să fie gata. Ele simţeau un fel de mândrie ca fratele lor să se ducă departe, departe, cu cârdurile, şi a doua zi să le spună tocmai pe unde a colindat.
Parcă mă văz în acel an în care n-am avut  noroc.
M-am culcat devreme ca să mă scol la miezul nopţii. Am închis ochii, dar n-am adormit. Ce emoţiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem până atunci. Traista în cui, băţul după uşă, căciula la căpătâi. Şi căciula era nouă. Îmi ticăia inima, aşteptând pe Bănică cu tovarăşii.Am răbdat cât am răbdat în plapumă, dar n-am mai putut. Mulţi poate nu veţi fi ştiind ce va să zică Moş Ajun la 8 ani, ba încă şi cu cizme noi…
– Mă îmbrac, mamă… vine Bănică!
El era şeful. Voinic, îndrăzneţ şi de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de şapte inşi.
Mama, somnoroasă, îmi răspunse necăjită:
– Dormi aici, mai e pân’ la miezul nopţii.
– Mamă, vine Bănică!
În sfârşit, să mă îmbrace. Aprinse lumânarea.Pe geamuri, frunze albe şi groase. Afară, ger. Trăsei repede pantalonii. Intrai într-un spenţer de lână albastră, apoi într-o scurteică îmblănită cu oaie. Mă încinse cu o basma roşie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele în sus, şi trage, şi trage, şi luptă, până când mama rămase c-o ureche în mână. Plângi eu, râzi mama. Până n-a  cusut urechea cizmei, n-am încetat din urlat. Mi-am scos târlicii şi abia mi-au încăput cizmele. Nu e semn bun. Ca şi-acum mi-aduc aminte de acest gând.
– Să nu te muşte vreun câine, păcatele mele!…
Vezi? Nu era semn bun.
Am tras căciula pe urechi. Am înhăţat băţul şi, până să vie Bănică, am strigat de vreo douăzeci de ori: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“
Tata se prefăcea că nu ştie cine strigă.
– Ia să le aruncăm pisica în braţe… Oameni mari şi la Moş Ajun…
Şi strigam mereu, îngroşând glasul, cu ochii la cizme. Mă strângeau, dar… nu făcea nimic.
Haiti! Bătuse în geam!
– Bănică?
– Bănică.
Şi zbughi pe uşă-afară!
Zăpada prinsese, din polei, o coajă tare şi alunecoasă. Ceaţă, ceaţă, de abia zăreai la doi paşi.
Bănică făcu planul. S-o luăm pe la Crucea de Piatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părţile noastre. Pe la Crucea de Piatră, mere, nuci şi covrigi, pe la noi mai mult colaci.
Bănică, în frunte. Noi, grămadă, după el, ca să nu-l pierdem în ceaţă. Grăbiţi, sperioşi şi alunecuş. Cădeam pe-un capăt. Şeful râdea.
– Unul la rând… doi la rând… trei…
Şi iar: „unul la rând…“
– Unde suntem, nea Bănică?
Şi când îi ziceam nea Bănică, îi ziceam cu dragoste şi cu  respect.
– Dracu’ să ştie… nu văz nimic.
– Unde suntem, nea Bănică?     
– Om fi printre vii…
Şi suflam greu de tot.
– Ai ostenit, mă… cutare?
– Aş, nu-u-u-u!
– Zău că nu ştiu… nu văz nimic…
– Om fi la gropi…
– La gropi?… nu văz nimic… sta
ţi… băgaţi de seamă…
Un ţipăt desperat şi scurt… Mă duceam în jos, în jos, adânc, parcă se scufundase pământul sub mine.
–  Ce e, mă? strigă Bănică speriat. Unde eşti, mă?… Gropile!… Radule!
Doi, mai mici, începură să ţipe.
Eu nu mă oprisem decât în fundul gropilor. Nu mă durea nimic, dar de frică începusem a clănţăni şi nu izbuteam să dau chiot.
– Radule! Radule! strigă Bănică.
Ceilalţi doi plângeau.
– Tăceţi, mă!                                                                  
Şi le trase o înjurătură.
– Radule!…
În sfârşit, îi răspunsei.
– Ce e, nea Bănică?
– În gropi, mă?
– Da, nea Bănică…
– Cum dracu făcuşi, mă?
– Nu ştiu, nea Bănică.
– Eşti viu, mă?
Ceilalţi doi începură iar să plângă.
– Mai trăieşti, mă?
– Cine?
– Tu, mă!
– Trăiesc… n-am nimic… ca pe-o sanie…
Eu, în fundul gropilor de nisip, mă luptam să sui, şi cum suiam doi paşi, jiit… şi alunecam în fund. Coaja zăpezii, groasă şi lustruită. Alunecam ca pe gheaţă.
– Ei, nu te sui, mă?
– Nu pot, nea Bănică, alunec.
– Apoi, ce să facem?
– Eu ştiu?…
Şi începui să plâng.
– Nu plânge, mă!
– Nu plâng.
– Costache, porunci Bănică, pun-te pe vine şi dă-ţi drumul.    
Costache, de 12 ani şi băiat  inimos.
Jiiiit… şi odată mă pomenii cu Costache. Îmi veni inima la loc. Mă luă de mână. Apucarăm în sus; după câţiva paşi, jiit, amândoi odată… şi iar, şi iar, dar degeaba! Ni se umflaseră buricele deştelor.
– Măi, ce faceţi, măi? strigă Bănică.
– Nu se poate, nea Bănică, răspunse Costache.
– Apoi, ce e de făcut?
– Eu ştiu?…
Cei doi începură să ţipe.
– Nu ne lăsa nea Bănică, ia-ne şi pe noi…
– Păi vă daţi voi drumu-n gropi, mă?
– Da, nea Bănică, da…
Să nu vă miraţi. Când suntem mici, facem minuni de eroism din cauza fricii.
Tăcere. Noi doi ascultam din fundul gropilor. Eram ca într-o ocnă, nu vedeam nimic. Bănică, din când în când:  „Aşa… stai… tu aici… Dumitru după Ion…“
– Ce faci, nea Bănică? strigă Costache.
– La şir, mă… şi cu în cap… venim şi noi… ţineţi-vă bine… haiti…
Jiiiiiit… şi buf, unul peste altul rostogol la picioarele noastre.
În depărtare s-auzea încetinel, ca prin vis: Bună diminea… la… o… ş… a… juuuuu…
Gropile erau adânci, adânci de tot. Noi abia zăream la doi paşi. Ei, ce e de făcut? Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet-încet, până or da de urma căruţelor, că numai p-acolo puteam să scăpăm. Nu mai mi-era frică. Toată grija de cizme, să nu le fi zgâriat. Le pipăiam eu, dar nu vedeam nimic.
Nouă celor mai mici ne zise:
– Voi să mergeţi grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vreun mal, şi când oi zice eu:  „Aici, băieţi!“ voi să răspundeţi: „Aici, aici, nea Bănică! “
Să  nu se  surpe vreun mal? Ne îngheţară inimile. Eu mă gândeam la mama…  ce-o  să  facă tata fără mine!… Îmi venea să plâng… ba şi începusem…
– Cine plânge, mă?
– Ni-i-meni… mi-am suflat nasul.
Şi încet-încet, vârâţi unii într-alţii, intrarăm în întunericul adânc. Nu zăream nici pe Costache, nici pe Bănică.
În depărtare s-auzeau cete strigând, şi strigătul lor  se-apropia, se depărta; alteori numai ca un vuiet de vânt.
– Aici, băieţi?
Tresărirăm.
– Aici, aici, nea Bănică!
– Staţi, mă… am dat de urma căruţelor.
Ne oprirăm. Nea Bănică, ca o umbră, se apropie de noi şi ne puse pe drum. Şi, încet-încet, ieşirăm din gropi.
Cât om fi stat acolo nu ştiu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu.
– Când s-a revărsa de ziuă, ne zise nea Bănică, am să vă duc la boieru’ cu fete multe şi cu salep, mă.
– Ce, ne dă salep?
– Daaaa…
Ce bun băiat, nea Bănică! Ce ne-am fi făcut noi fără el?
Tremuram… Salep care frige într-o odaie caldă…
– De ce ne dă salep, nea Bănică?
– Vezi că boier Matei, mă, are opt fete şi a avut şi un băiat, mă. Băiatul a murit, şi de-atunci a rămas el că deschide uşa la toţi băieţii, la Moş Ajun, la colind, cu steaua şi cu sorcova.
Ne umpluserăm ca la jumătate traistele cu mere, cu covrigi şi cu nuci, ba aveam şi câte două pere. Ce mândru eram… să duc şi pere surorilor!
Începuse a se lumina de ziuă.
– Mă – zise nea Bănică, oprindu-se în dreptul unor case boiereşti – am ajuns. Suflaţi-vă nasul. Să sărutaţi mâna boierului.
Şapte nasuri deodată, şapte mâneci pe la nas, apoi cu toţii ne-am dres glasul şi am intrat într-o curte mare. Deasupra pivniţei, un ceardac cu geamlâcul luminat. Prin perdelele lăsate se zăreau cei dinăuntru ca nişte umbre.
După  ce-am strigat, cât am putut  de tare şi de lung:  „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“ , Bănică ţinu discursul următor:
– Să trăiţi, coane Matei, şi cu dimoazelile d-tale! La mulţi ani cu noroc şi sănătate cu dimoazele cu tot! Noi, coane Matei!
Voi, băieţi?
Noi, coane Matei.
– Ne cunoaşte, nea Bănică?
– Aş, nu, mă, de unde?! Dar aşa e obiceiul casei.
Băturăm picioarele în prag, întâi Bănică, apoi toţi după dânsul, şi suirăm scara cu căciulile în mâini.
În fundul ceardacului, un pat lat. Conu’ Matei, într-un halat năutiu cu flori roşii, sta greceşte. Pe cap, o căciuliţă de plisă cu fireturi. Negricios la faţă, ras, numai cu o dungă de bărbuţă albă, de la urechi în jos, încheindu-se la beregată. Şi nişte ochi mari, negri şi buni, cu toate că deasupra lor avea două smocuri de sprâncene scurte şi dese. În picioare, lângă ei, trei fetiţe… ah! ce frumoasă era cea mai mică!
Conu’ Matei ne întinse mâna, cu degetele frânte în jos. Noi o sărutarăm, pe rând, cu sfială şi cuminte. Boieru’ începu:
– Şedeţi, băieţi… (Noi, în picioare, nu ne mişcam.) Aveam şi eu un băiat… (în ochii lui două lacrămi) ar fi fost acum ca tine… (şi arată pe nea Bănică) n-a vrut Dumnezeu… (Eu încremenisem cu ochii la cea mai mică.) După el s-a dus şi mă-sa…semăna cu el, dar ochii ei erau albaştri… Vă e frig?… (Şi pantalonaşii ei, cu o palmă mai lungi decât rochiţa… cu cerculeţe şi cu flori cusute în gherghef.) Dar am să vă dau câte două ceşti de salep… (Salep? cum o fi chemând-o?… ca mine de mare… cu părul pe spate… se uită la mine… plec ochii în jos… ce urât trebuie să fiu!) Linico tată, zi Ancuţei de salep… (Linica o cheamă… se învârteşte repede… rochiţa i s-a umflat… părul îi saltă pe umeri… s-a dus!)
Fiecare cu ceaşca de salep.
Nea Bănică suflă, ţuguiind buzele; înghite, înghite în sec; nu poate încă sorbi; frige. Ceilalţi suflă, suflă şi ei. Eu simţ aburi calzi pe la nas; suflu şi eu, dar nu văz, unde… Linica se uită la noi… Celelalte, mai măricele şoptesc şi râd încet. Au băut toţi câte o ceaşcă, eu suflu mereu, uitându-mă, gândindu-mă.
– Băieţaş… nu bei? zise boierul.
Odată mă roşii ca focul şi, dintr-o sorbitură, înghiţii tot salepul.
Ne-a mai dat încă câte unul. L-am băut cu noduri, că n-am mai îndrăznit să-mi ridic ochii din ceaşcă. Linica se dusese.
Ne-a dat câte trei mere şi un covrig. Am sărutat mâna lui conu’ Matei şi am plecat. Am colindat încă vreo două ceasuri, dar eu nu mai strigam şi n-am mai scos nici o vorbă. Mă gândeam. Ah! da… trădam… trădasem. Dacă ar şti Nicuţa popii! Ce rău e omul! Şi cum nu bănuiesc cei mari, ce lume de emoţiuni şi de imagini se agită în capetele celor mici!
Spuneam încet soră-mi că Linica era aşa, era pe dincolo, iar tata,  auzindu-mă, căci eu nu-l simţisem când intrase în casă, mi-a zis surâzând:
– Măăă! hoţule!
Am tresărit. Am tăcut. Dar multă vreme n-am uitat pe Linica.
Unde-o fi ea?
Nu vi se pare că unele întrebări tresar în noi, peste zecimi de ani, cu o melancolie delicioasă?
Pentru mine a fost un an trist, de care mi-aduc aminte cu un sentiment vag de căinţă… prima mea trădare!
Un singur gând expiator… să câştig bani mulţi, cu sorcova, şi să dau Nicuţii, în fiece dimineaţă, câte o plăcintă cu carne de la Kir Gligore, simigiul care trecea, strigând, pe nas şi ascuţit: „Plaţinta, platinzora!“
De câte şapte ori pe zi, până la ajunul Anului nou, am zis mamei:
– Mamă… sorcovă cu beteală!
În ajun:
– Mamă!…
– Bine, bine… cu beteală…
Pe înserate, mama intră cu două sorcove. Una cu patru trandafiri de hârtie subţirică şi cu câteva de beteală, alta, mai proastă, cu trandafiri roşii pe-o faţă şi albi pe cealaltă. A bună pentru mine şi a proastă pentru Ionică, un biet copil fără tată, cu un an mai mic ca mine, cu care umblam eu la sorcovăială.
A doua zi, cizmele în picioare (nu mă mai uitam la ele, se cam învechiseră), căciula în cap şi cu Ionică prin mahala.
Ionică, fericit, nu-şi mai lua ochii de la sorcova lui.
Lapoviţă; noroi; ploua şi ningea; ne scufundam în noroi şi abia ne scoteam picioarele, pocnind, ca şi cum am fi spart burdufuri de hârtie.
Un câine se repede; eu fug; Ionică rămâne în noroi; ţipă; se apără desperat cu sorcova; un ţipăt şi mai tare… l-a muşcat… din sorcovă n-a mai rămas decât băţul. A scăpat. Îl iau de mână. El plânge arătând la picior şi nu vede că trandafirii i-au picat în mocirlă. Intrăm la noi acasă. Mama îl întreabă:
– De un’ te-a muşcat? 
Ionică vede băţul sorcovei fără trandafiri.
– De sorcovă! răcni el.
Era mai mult învineţit decât muşcat. Mama îmi făcu cu ochiul şi desprinse doi trandafiri de la mine şi îi legă de beţişorul lui. Mie îmi venea să plâng… dar mi-era şi milă de bietul Ionică.
El tăcu. Se uită la trandafiri…
– Nu mă mai doare…
Parcă pe mine mă durea… Şi pe mine mă muşcase cineva de sorcovă. Înghiţii de vreo câteva ori şi plecarăm.
An fără noroc.
Ca să nu ne mai apropiem de curtea cu câinele, trebuia să sărim un şanţ, ci apă. Un fior. De n-ar cădea Ionică! El sări şi se clătină pe celălalt mal. Eu, grăbit, ţuşti dincolo într-un picior… alunec şi bâldâbâc în şanţ. Trandafirii mei se umplură de mocirlă.
Mi se înecase sorcova. Lacrămile cădeau, picături mari. De pe mine se curgea apă murdară şi groasă.
Ionică îmi întinse sorcova lui.
Eu îi întorsei spatele şi plecai spre casă suspinând. Acasă începui să plâng, nu glumă. Mi se păru că mama abia se ţinu de râs. Mă primeni. Mă apucase frigul. Adormii lângă sobă.
Cam pe la toacă intră pe uşă Ionică, cu un pumn de gologani. Îl trimisese mă-sa să-mi dea şi mie. Ştiu că mama mi-a şoptit în ureche: „E sărac… îţi dau eu ţie…“ Şi l-a trimes îndărăt acasă.
De unde-a avut, de unde n-a avut, mi-a dat mama o sfănţoaică şi mi s-a întors inima la loc. O săptămână de zile i-am tot dat Nicuţei câte-o plăcintă cu carne. Şi ea, împărţind plăcinta în două, îmi da şi mie jumătate, întrebându-mă:
– De la sorcovă?
– Da… şi mă uitam în jos.
Dar, vezi dumneata, eu eram ameţit: mi se părea că Linichii îi duceam plăcintele.
……………………………………………………………...
Ce de drame, mici şi emoţionante, nu-mi aminti acel chip melancolic din fereastra Şcolii Centrale şi ţigăncuşa care mânca cu poftă, nevrând să ştie că sub ea era zăpadă şi că de sus cădea zăpadă!
Şi, tot gândindu-mă, m-am pomenit la Şosea, fără să ştiu pe unde am trecut şi când am ajuns.
Vă rog să mă credeţi că nu este un sentimentalism afectat, ci o rugăciune profundă care, în fiecare an, porneşte din viaţa mea de odinioară: Doamne, dă, Doamne, copiilor săraci cizme, scurteici, căciuli de Moş Ajun şi nu lăsa, Doamne, pe nici unul fără sorcovă de Anul nou…
Domnule Grigorescu, dacă ai fi văzut dumneata acel tablou, ce pagină splendidă ai fi creat.

                                                                  (1894)
                                                                   

Moş Crăciun de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

   Pe-atunci umblau sfinţii pe pământ, se deschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mâncau jăratic…Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit prier cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei şi cu stolurile de păsări gonite de arşiţă de prin ţări şi pustiuri pe unde nici gândul nu colindă.Grâul înfrăţise nalt de-o şchioapă şi de s-ar fi ascuns şi trupul cât un pumn, şi ciocul limbut, şi moţul bălţat, ca şi cum ar fi încondeiat de mâna omului. Vitele satului păşunau lacom. Porcii gâfâind, cu coada sfredel şi cu râtul în jos, ronţăiau ghinda, făcând clăbuci la gură, pe spinările lor se lăsau din zbor corbi negri şi lucioşi ca păcura, şi-i ciuguleau, iar ei, deschizând leneş pleoapele cu gene gălbui, îşi răsfirau coama de plăcere. Câinii tolăniţi la soare lătrau prin vis, alţii îşi desfăşurau colacul trupului, întinzându-se apăsat în picioarele de dindărăt. Ţăranii voioşi, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii şi-i pârliră la foc de paie, 
şi-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun şi cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la cârciumă. Ba un rachiu, ba o ţuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, şi cheful rumen şi guraliv, se întinse ca focul.    Băutura, cheful şi jocul se ţin de mână. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învârtituri şi, împletindu-şi mâinile, o repeziră în şir vioi, aici bătând cu călcâiele pe loc, repede şi îndesat, aici aruncând picioarele sus şi lung ca şi cum ar fi sărit pârleazuri. Şi până cu noaptea în cap zobiră pământul, netezindu-l ca în palmă.Dar în ajunul moş-ajunului se dezlegă un viscol din adâncimea vânătă a cerului. Crivăţul se năpusti, răsturnând copaci bătrâni, smulgând şi risipind acoperişuri de stuf şi de coceni, amuţind lighioile şi înfundându-le care pe unde nimereau. Zăpada măruntă şi răsucită izbea în geamuri şi se prăbuşea pe coşuri ca nişte suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase.Şi când vântul mai conteni, se aşeză p-o ninsoare cât foloştina de mare. După un ceas era la glezne, după două, până dincolo de genunchi.Se moinase şi zăpada cădea mai mare şi mai deasă, şi creştea, creştea, mai sus de prispe, mai sus de laviţe. Pe la toacă era la clanţă. Oamenii suflau greu, tăiaţi pe la mijloc, aruncând zăpada din uşă, şi deschizând pârtii adânci şi înguste mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii care ţinea într-una cu sfânta slujbă, cotind şi spre cârciumă de gura cârciumarului. Şi-a stat ninsoarea şi s-a pus o geruială de crăpau pietrele, de trosneau lemnele şi-ţi scrâşneau dinţii în gură. Moş popa zbughea la cârciumă să se dezgheţe că e bătrân, şi alţii după el, ce-o face popa să facă şi ei. Popa îngheţat vargă, da una după alta, vorba şi ţuica şi vorba. Ceilalţi, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau şi ei.De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e – zicea popa – dar prea e prea. Aşa zăpadă n-am pomenit.

Şi mai supse o ţuică.– Alunecă, alunecă! – grăi iar moş popa, mai cerând una. Ei, păcatele mele, doamne, d-o începe iar, m-am topit, mâine cu Crăciunul, rămâi fără colaci.– Sfinţia-ta ai de unde – răspunse morarul, un morar gras şi rumen, cu obrajii bucălaţi ca nişte pite – dar eu ce mă fac? Cine mai dejugă la moara mea?Şi pescarul zise:– Părinţele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba de Crăciun, şi morarul, de i s-o odihni piatra, când o începe o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă şi gura mălai şi făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a îngheţat tun.
O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, îşi uită să ceară ce venise să ceară, şi se tot gândea, ştiind şi pe moş popa, şi pe morar, şi pe pescar, bogaţi, putrezi de bogaţi. Apoi deschise gura şi zise, ştergându-se pe la nas cu mâneca cămăşii:– De, părinţele, de, a fi n-a fi, dar aşa mi-a spus zdreanţa mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moş Crăciun, c-o barbă albă până la genunchi, şi tremură, şi dârdâie, sprijinit în patru copaci. Până nu l-om goni, nu scăpăm cu viaţă, ne îneacă zăpada şi murim cu zile.Popa se scărpină în barbă şi zise:– Mai ştii… te pomeneşti… ce cu gândul n-ai gândit…Morarul îşi frecă mâinile, şi zise:– Pe el, părinte, să-i scuturăm cojocul!Şi pescarul îşi scutură pletele cârlionţate, şi zise:– Ce te gândeşti, părinte, să sculăm tot satul şi să-i tragem o tăvăleală  să se ducă nouă cu a brânzei.Şi se repezi popa, împleticindu-se, şi după el morarul, şi după morar pescarul, şi după pescar văduva, şi după ei, cât ţi-ai lega nojiţele, se adună tot satul: bătrâneţile cu sfatul, flăcăimea cu voioşia şi muieretul cu zarva. Cu lopeţi, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală spre pădure, iar în fruntea lor mergea moş popa, că făcea un pas pe jos şi nouă pe sus.Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, până aici i-a fost lui Moş Crăciun. Numai să le pice în cale şi lasă-l, ce i-or păţi oasele numai el o să ştie. Valvârtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămână; o să-şi ducă în braţe barba smulsă ca un maldăr de fuioare, şi în loc să ia drumul mare o să se năpustească prin tufişuri şi prin crânguri.Ajunseră la pădure. Şi de cum ajunseră le clănţăniră dinţii că parcă ar fi avut cu toţii ciocuri de barză. Intrară în pădure.Şi moş popa le zicea într-una:
– Înainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’ să vie atâta foc de ger. Răsuflă Crăciunul şi ne taie măruntaiele. Să daţi pe nemiluite!            
Dar când ajunseră în inima pădurii o muiară de toată isprava şi le căzură din mâini furcile, topoarele şi ciomegele.Cu cine să te pui, sfinte şi stăpâne?Moş Crăciun era o namilă de român cât toate zilele. Moţăia rezemat de patru copaci groşi cât buţile, şi copacii se îndoiau trosnind sub şalele lui. O mână de-ar fi învârtit i-ar fi culcat pe toţi la pământ. În barba lui albă era atâta lână cât ai lua după o turmă. Şi îi curgeau la vale, de sub nas şi de sub ochi, pale-pale, mustăţile şi barba, şi se înecau mai jos de genunchi în zăpadă; să fi zis că vărsă cineva, cu găleţile, lapte şi sloi de gheaţă, aşa îi erau de lungi, de albe şi de îngheţate mustăţile şi barba. Chica îi înfăşura umerii şi spatele, ca o sarică, până la mijloc.– Ei, părinte, acum e-acum – zise un voinic – cu zorul, ori cu binişorul?Şi popa îi răspunse, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul?– Ba cu binele, că e mai bine.Şi femeile îi şoptiră:– Fă-te înainte, sfinte părinte, şi citeşte-i ceva din carte, poate ne-i dezlega  de el.Popa făcu trei paşi înainte, zece îndărăt, şi deschise cartea. Îşi drese glasul, şi iar şi-l drese, fără să înceapă slujba.
Mulţimea îi strigă:– Haide, părinte, haide, zi pe carte că îngheţăm aici.Moş popa începu, vrând-nevrând, pe nas şi prelung:– No, no, nă, ă, ă, no, o, o… călare pe măgar, ă, ă, o, nă, nă şi toţi îi ie, ie, ieşiră înainte cu salcie înflorită…– Întoarce foaia, părinte!– La maslu, părinte!– Ce salcie, ce flori, părinţele?Şi popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeaşi mână cu care ţinea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă şi nu se mai văzu din zăpadă. Moş Crăciun se deşteptă din somn, crăpă ochii, şi după genele lui albe şi lungi să scutură puzderie de ninsoare. Îşi clătină pletele, şi pletele lui, încărcate cu chiciură şi polei, sunară ca un şir de clopoţei. Răsuflă o dată şi gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulţimea, iar popa se clătină pe picioare şi dădu cu nasul în zăpadă.– Ce făcuşi, popo? zise morarul.– Era să cazi, părinte, zise pescarul.– Ridicaţi pe sfinţia-sa, zise văduva.Când  se  ridică  popa de jos, nevăzând bine înaintea ochilor, se poticni spre Moş Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheţă inima, şi dădu în genunchi:– Moş Crăciune, îndură-te – zise popa, ameţit – ţara e mare, mai du-te şi pe la alţii, că d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămâi fără colaci şi sunt sărac lipit.– Eşti bogat, părinte, zise Moş Crăciun c-un glas de se cutremură pădurea.Apoi, plecându-se la urechea popii, îi şopti ce-i şopti şi se întinse în lungul oaselor. Pe unde atingea cu mâinile, crăcile trosneau şi săreau aşchiile din ele.Popa se sculă de jos şi-o şterse spre sat, sprinten şi vesel, ca şi cum ar fi întinerit.– Ce ţi-a spus, părinte? întrebară cu toţii.Popa tăcu şi-şi cătă de drum.Morarul făcu câţiva paşi spre Moş Crăciun, îngenunche şi zise:
– Rogu-te, Moş Crăciune, că destul atâta zăpadă că nu mai dejugă nimeni la moară, şi-mi mor copiii de foame.– Moş Crăciun îşi suflă nasul, şi din amândouă nările îi săriră două ciubuce de gheaţă. Şi zise morarului:– Nu cârti, morar bogat, ai zece sate la moară şi tot te plângi? Mâine până în zori te-aşteaptă zece care cu grâu şi zece cu porumb.Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă şi-o tuli spre casă, nemaiputând de bucurie.Veni rândul pescarului. Făcu şi el câţiva paşi înainte şi dădu în genunchi.– Moş Crăciune, nu mă lăsa. Îngheaţă Dunărea, îngheaţă smârcul mărilor,   îndură-te însă de apa satului, că nu mai văz coadă de peşte şi-mi plânge muierea în vatră.Moş Crăciun se scutură, şi zăpada curse nemiluit, şi acoperi pe pescar până-n creştetul capului, deschise gura, şi aui toată  nemărginirea ca şi cum ar fi gonit crivăţul:– Pescar, pescar, ce te milogeşti, că ai cheag destul. Dacă vei da cu plasa şi vara şi iarna, de un’ să mai fie şi peştele? Fă o copcă, bagă coşul tău ăl mare în copcă, şi mâine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari şi dulci.Creştinul se sculă de jos şi-o porni spre cămin, scuturându-se de zăpadă.Şi când văduva începu să-şi spună păsul, Moş Crăciun o îngână zâmbindu-i.– Moş Crăciune, sunt săracă…– Eşti.– Moş Crăciune, am cinci copii…– Ai.– Moş Crăciune, vine Crăciunul şi n-am porc…– Vine şi n-ai.– N-am para…– N-ai.– N-am gătej…           
– N-ai.– N-am cojoacă…– N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moş Crăciun, deschi-zând ochii mari, şi genele albe îi trecură de creştetul capului. Aleargă acasă şi înhaţă purcelul de coadă să nu fugă, acoperă-ţi mălaiul, că-l risipesc copiii şi închide-ţi uşa cocioabei, că ard lemnele de pomană.Văduva se uită lung; tot nu-i venea să creadă ce-auzise, dar, inimă bună, când plecă zise:– Să trăieşti, Moş Crăciune, şi să mai vii pe la noi.– Să trăieşti şi tu, femeie.Uriaşul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele şi făcu un pas. Şi un pas era cât o repezeală. Şi făcu doi cât o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivăţul cu austrul, şi zăpada se pornise ca nişte nori învârtiţi şi răsuciţi, de n-o pătrundeai cu ochii.Rămaseră toţi cu gurile căscate. Şi buni-bucuroşi că au scăpat de moşneagul care ducea cu dânsul viscolul, se împrăştiară pe la caselor lor.Popa se certa cu preoteasa şi ţinea în ruptul capului că Moş Crăciun l-a învăţat să nu doarmă toată noaptea şi să zică mereu:
                          Un colac, un colac,
                         Abia să-l îndes în sac;

                         d-ar fi cât roata de car,
                         de popă n-aveţi habar.
                                    Un colac
                                 că mă-mpac;
                                   doi colaci
                        dacă vrei să mă împaci.
Numai dacă o zice mereu, până a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Şi popa îndruga mereu, parcă-şi pierduse minţile.Morarul cum văzu că toate apele au îngheţat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gândi că asta este o minune de-a lui Moş Crăciun, şi s-apucă, cioc-boc, să dreagă câte ceva şi să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului de-a doua zi.Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copci câte coşuri avea. Dădu coşurile afund şi le legă de ţăruşi.În ajun popa plecă cu icoana, dar, ameţit că nu închisese ochii toată nopticica, şi îmbulzindu-i în minte cuvintele pe care le turuise într-una, cum intră în casele creştinilor, în loc să cânte: în Iordan botezându-se, Tu Doamne, îl duse gura anapoda: În colac botez… aş, ce spui şi eu… no, o, o, î, î, în doi colaci botezându-te, Tu  Doamne…Şi bieţii oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că şi-ar fi pierdut minţile de bătrâneţe, şi mai ales de băutură.Popa rămase fără colaci.Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică stăvilarul, căci venise la măcinat un bătrân cu porumb. Dar apa, cum năvăli şi începu să-şi îndese sloiurile de gheaţă, smulse şi dumică roata morii, şi morarul rămase şi plouat, şi fiert, ca vai de el.Pescarul când se duse să-şi caute coşurile, ia coşurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul câteva cruci şi liturghii lui Moş Crăciun, dar rămase şi fără peşte, şi fără coşuri.Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gândind că ea n-are nimic de Crăciun, unii îi aduseră mălai şi costiţe de porc, alţii picioare, alţii muşchi. Iar copiii le rânduiseră în chip de porc, şi cel mai mic, un creţ cârlionţat şi bucăliu, se legase cu betele de codiţa lui, şi, prefăcându-se că-l târăşte porcul, ţinea într-una:– Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!Ei, de-ar fi lumea cum ar trebui să fie, până în ziua de azi săracii şi-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogaţii cei lacomi ar mai primi câte un bobârnac din Paşti în Crăciun.                                                                                        
                                                                    (1893)


13.12.12

Din Raiul cel luminos


Din Raiul cel luminos
A pornit astăzi Hristos,
Înconjurat de îngeraşi
Ca să-şi caute locaş.

Soare, lună, mii de stele
Străluceau mai cu putere,
Toate-n lume au săltat
De Iisus când au aflat.

Numai omul păcătos
Le face toate pe dos,
El uşa a încuiat
Lacaş Domnului n-a dat.

Iară noi astăzi venim
Oameni buni să vă vestim,
C-asta-i seara de Crăciun
Precum îngerii ne-o spun.

Voi să staţi să privegheaţi
Pe Domnul să-L aşteptaţi,
Că vine cu îngeraşi
Ca să-şi caute lacaş.




Cântă-n coruri


Cântă-n coruri mii şi mii
Îngeri drăgălaşi,
Cântă marea bucurie
Către păstoraşi.
Dorul vi s-a împlinit,
Cel de veacuri prorocit
Pe-ale noastre plaiuri,
Astăzi s-a ivit.

Într-o iesle, într-un grajd
Voi îl veţi afla,
Prunc plăpând, nespus de dulce
Voi veţi adora.
Pe Maria-o veţi vedea
Cum îi râde inima,
Cu Iosif ea îl adora
Lânga ieslea sa.

Păstoraşii n-au comori
Pruncului să-I dea,
Însă-I fac un dar mai mare,
Îi dau inima.
Pruncul râde fericit
Bucuros de ce-a primit,
Ei se-ntorc voioşi la turme
Şi la păstorit.

S-o rugăm pe Maica Sa
Voie să ne dea,
Să-L luăm şi noi în braţe
Şi-L vom dezmierda.
Nani, nani, prunc bălai,
Tu de-acum la noi să stai;
Inimile noastre-ţi fie
Colţişor de rai.